De vorbă cu Ruxandra Mateescu
/Cristina Pîrvu: Ruxandra, ești fondatoarea Asociației Supereroi printre noi ce promovează, din 2015, incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități prin intermediul evenimentelor culturale accesibilizate și al poveștilor personale.
Când ne-am gândit prima dată la posibilitatea de-a face o carte ilustrată cu personaje cu dizabilități, eu și colega mea ne-am spus din capul locului că fără implicarea ta, proiectul nu are cum să se întâmple sau pur și simplu nu-și poate atinge scopul. Și, spre marea noastră bucurie și surpriză, ai acceptat pe loc să ne fii alături.
Putem citi multe despre proiectele tale pe site-ul Supereroi printre noi și îți putem, de asemenea, auzi vocea pe pagina de Facebook a asociației, însă eu aș vrea să încep prin a-ți pune mai multe întrebări personale, într-un mod jucăuș.
Despre tine
Dincolo de ceea ce te definește ca activistă în ceea ce privește drepturile persoanelor cu dizabilități; mamă a trei copii, dintre care o fetiță de 13 ani cu dizabilități; soție...
Ce ai cu prisosință?
Ruxandra Mateescu: Iubirea de la Dumnezeu și tot ce derivă din ea.
Ce îți lipsește?
Marea. Soarele, în lunile de iarnă. Bunicii. Un oraș cu oameni care nu se uită urât la trecătorii cu dizabilități, un loc cu oameni care au curajul de a râde, tare, pe stradă. Îndrăgostiții.
Ce te înfurie peste măsură?
Minciuna. Ființele care încearcă să obțină avantaje materiale și profesionale „pe spinarea” oamenilor aflați într-o situație vulnerabilă, într-o poziție socială defavorizată.
Angajații din domeniul protecției sociale și din alte structuri guvernamentale care ar trebui, conform fișei postului, să îmbunătățească viața oamenilor cu dizabilități, dar care nu se întâlnesc cu acestea decât în mediul aseptic al vizitelor de lucru. Postările lor, pozele de presă, declarațiile în limbaj steril, prin care își ascund nepăsarea.
Ce te alină?
Gândul că voi reuși să plec din țară în curând.
Ce îți dă speranță?
Nu mai știu. Am obosit. Nu mai simt speranță, doar epuizare.
Despre societatea noastră
Cât de pregătită este societatea noastră să integreze persoanele cu dizabilități, într-un mod sănătos și armonios? Atât din punct de vedere al educației și al mentalității noastre legate de acest aspect, cât și din punct de vedere al politicilor de integrare.
Este mai pregătită decât era în urmă cu zece ani. Dar încă târâm după noi mentalitatea comunistă, dezideratul omului nou, perfect. Tot ceea ce ne ține departe de acest țel este dușmanul nostru. Cred că am reinterpretat acest concept, ca tot unitar, ca societate, în forma progresului economic, „să fim și noi ca afară”. Și, din nou, tot ce înseamnă asistența socială avem impresia că ne ține pe loc. Tot ce ia de la noi, cei muncitori și care am învățat bine, și dă celorlalți, celor care „și așa nu pot, și așa nu vor, nu vor contribui cu nimic vreodată” ni se pare că ne ține pe loc.
Mai avem drum lung de parcurs până la integrarea sănătoasă și aromonioasă despre care vorbești. Va trebui sa treacă și mai mult timp, să ne rumegăm frustrările și sărăciile, de diferite feluri, până să ajungem să ne lămurim, ca societate și individual, că dacă dai cuiva șansa de A FI nu ți-o răpești pe a ta.
În ceea ce privește politicile de integrare, nu cred că exista altă direcție mai corectă și mai de succes decât cea care înseamnă participarea directă, permanentă a persoanelor cu dizabilități și familliilor lor în deciziile care îi privesc. „Nimic despre noi, fără noi” nu sunt vorbe în vânt.
Despre proiectul Supereroii
Ce a însemnat pentru tine acest proiect?
Într-un mod egoist, voi răspunde că proiectul acesta i-a adus prieteni fetei mele cu dizabilități. Ori, asta este ceva la care doar am sperat, vag, la începutul proiectului și pe care, odată văzându-l, pipăindu-l, nu am știut de unde să îl apuc, ce să fac cu el. Încă învăț.
Dar, dincolo de asta, „Supereroii” este unul dintre cele mai grele proiecte din care am făcut parte. Este un proiect din care am învățat multe, m-am recalibrat. Tot gândindu-mă la un răspuns pentru această întrebare, mi-am amintit de o vorbă a lui Tedy Necula (regizor, cu dizabilități), referitor la incluziunea socială: „Avem nevoie de contact direct! Nu avem nevoie de un „arbitru de centru”! Ce să facă, să anunţe fiecare tabără „vezi că vin ăilalţi?! Suntem oameni cu toţii, nu o specie de pe Marte, facem parte din aceeaşi societate.”
Rolul meu de până acum a fost să intermediez împrietenirea dintre copiii cu dizabilități (și familiile lor) și liceenii voluntari (tipici), pe de-o parte, și echipa de autori, pe de alta. Să creez contextele potrivite pentru a se cunoaște. Am realizat câtă nevoie este încă de a vorbi cât mai mult, cât mai deschis, despre viața mână în mână cu dizabilitatea. Cât de puțin vorbim, de fapt, despre lucrurile mici, cotidiene, banale, dacă vrei, pe care le trăiește un copil cu dizabilității și familia sa și cât de diferite, de cele mai multe ori, sunt ele față de ceea ce oamenii își închipuie. Am realizat câtă nevoie încă este de conștientizare. Și cât de des catalogăm drept rea voință lipsa de cunoaștere.
Dar provocarea cea mai mare am simțit-o în intimitatea sufletului meu, acolo unde a trebuit să admit că mi-am pierdut încrederea în schimbare și în oameni. Am trăit multe lucruri urâte, ca mamă a Olgăi și ca activist. Am avut nevoie de câteva zile de chin dintr-ăsta romantic, pe la începutul proiectului, ca să recunosc față de mine că îmi e mai comod între ai mei, părinții copiilor cu dizabilități, acolo unde nu trebuie să explic nimic, nimănui. Mi-a luat ceva vreme să mă deschid, să vin către voi, sa vă ascult fără a mă simți lezată de întrebările, temerile sau preconcepțiile despre anumite aspecte ale dizabilității pentru ca, într-un final, sa vă cred că îmi sunteți cu adevărat parteneri, să am curajul de a fi vulnerabilă în fața voastră, povestindu-vă deschis despre viața noastră, a familiilor copiilor cu dizabilități.
Dacă ar fi să asociez un singur cuvânt cu acest proiect atunci acela ar fi „SINCERITATE”. Pentru că eu asta am simțit, că fiecare dintre noi a spus exact ceea ce a crezut și simțit, a ajustat și recalibrat, până când am găsit ritmul poveștii noastre, ca într-un dans. Și tocmai de asta cred că va ieși o carte minunată! Nu o poveste doar lapte și miere, ci una reală, inspirată din vieți adevărate, ale copiilor cât se poate de adevărați, copiii din ateliere.
La final, te rog să transmiți un mesaj către societate, către familiile copiilor cu dizabilități.
Cred că nu avem altă soluție decât să luptăm, pe cât ne țin puterile, împotriva (auto)izolării. Să avem întotdeauna un ochi în afară, spre societățile care respectă drepturile persoanelor cu dizabilități. Să ne uităm la ce fac ei, acolo, lucrurile aparent mici, banale, să ni le dorim, să nu încetăm a ni le dori și a încerca să le facem să se întâmple și aici.
Să nu uităm că drepturile persoanelor cu dizabilități sunt drepturi ale omului, nu privilegii. Drepturi!
***