Dizabilitatea...în ochii unui copil

Eva, 16 ani, participantă la proiectul Teen Action for Inclusion

Cum vezi lumea prin ochii tăi? Ce culoare i-ai da?
 
Poate o vezi roz, unde totul este vesel și primitor.
Poate o vezi verde, bogată și plină de viață.
Poate o vezi albastră, adâncă și misterioasă...Dar dacă n-ai vedea-o? Te-ai rătăci pe cărarea vieții tale? Dacă n-ai auzi-o? Ai ignora toate gurile rele sau/și încurajările care ți se adresează? Dacă ai vedea lumea de jos și nu doar pentru că ești copil, pentru că mama și tata sunt niște giganți sau pentru că stau mai drepți și privesc de mai sus.
 
Sunt oameni acolo care rămân cu acea vedere toată viața lor, uitându-se la picioarele „oamenilor mari”, cu admirație și gelozie ascunsă pentru că aceștia au abilitatea de a se ridica mai sus și mai frumos. Diferența este că picioarele copilului obosesc în timp ce ei pot trece peste toate cele șapte mări pentru că s-au antrenat toată viața în conducerea unui scaun rulant.
 
Dacă ai avea o dizabilitate, ai mai avea abilitatea să zâmbești? Să zici că poți? Ți-ai trăi viața sau doar ai supraviețui?
 
Înapoi la viața de zi cu zi, cred c-ar fi momentul să facem cunoștință! Eu sunt Eva și sunt un copil voluntar încă din 2015 în diferite acțiuni și activități ale acestor oameni care au reușit să treacă peste barierele impuse de societate.
 
Să vă mai spun ceva despre mine! Am un frate special! David este fratele meu geamăn și dizabilitatea lui este sindromul Down, iar acum să vă spun și de ce este atât de special... pentru că el m-a învățat că suntem frumoși pentru că suntem diferiți, că fiecare dintre noi s-a născut cu unicitatea și scopul lui pe acest pământ.
 
David m-a inspirat și mi-a dat curaj în multe situații dificile, așa cum sper că și eu am făcut pentru el.
 
Alături de el am trăit experiențe pe care, fără ajutorul unui frate special, nu le-aș fi experimentat. M-a luat de mână și mi-a arătat cât de roz e lumea lui, fără grijă și ură, fără diferențe și marginalizați, unde toți eram egali și iubiți de către el.
 
Așa l-am cunoscut și pe Andrei, un tânăr de 18 ani care s-a înscris la întâlnirile proiectului „Teen Action For  Inclusion”, care se desfășoară în București, și la care eu si fratele meu participam.  Acest proiect  permite tinerilor cu și fără dizabilități sa se întâlnească într-un mediu sigur care promovează relații și comportamente sănătoase, în care toată lumea este apreciată și acceptată. De asemenea, acest mediu promovează incluziunea și curiozitatea reciprocă, legată de viața de zi cu zi, cu și fără o „dizabilitate”.
 
Cu ajutorul acestor întâlniri l-am cunoscut pe Andrei, care trece prin viață cu parapareză, afecțiune care scade semnificativ nivelul de mobilitate. Astfel, pentru el, vorbitul și mersul sunt adevărate provocări. Cu toate acestea, el duce o viață fericită, compune poezii, studiază pentru a deveni regizor de film și inspiră alți tineri.
 
Din perspectiva lui Andrei, „pentru mine, a fi o persoană specială înseamnă a fi puternic, a fi sincer, iar în momentele dificile să-ți fie frică doar de situație, niciodată de opinii”. De asemenea, el ne-a mărturisit și că „diferit am fost de când mă știu, nu numai din cauza faptului că sunt o persoană cu dizabilitate, ci și fiindcă nu cunoșteam ura, discriminarea și dorința de război. Cunoșteam doar dragoste de aproape, indiferent de aspect și instigarea spre dorințe".
 
În acest fel, sper că v-am mai deschis o ușă spre ceea ce unii numesc „viață”. Iar în încheiere vreau să vă spun că dacă ați simțit vreodată un „handicap” financiar, tehnologic, cultural sau altele, amplificați durerea și rușinea și înmulțiți-o cu fiecare secundă pe care ați petrecut-o în viața până acum.. ați putea trăi pentru câteva secunde viața altcuiva!
 
Și vreau doar să vă mai întreb: dacă mâine v-ați trezi cu un o dizabilitate, câți ar mai fi în stare să privească cerul, câți s-ar mulțumi doar supraviețuind și cîți și-ar mai trăi viața?

***

Acest articol a apărut inițial în revista “Caleidoscop Socolescian”, a Liceului Tehnologic “Toma N. Socolescu” din Ploiești.