"Pe scări în sus" - interviu cu Georgiana Chițac
/Georgiana, ești ilustratoare și acum și scriitoare. Ce te-a determinat să faci acest pas?
Am descoperit că îmi place să scriu în urmă cu unsprezece ani, aproximativ în același timp în care am făcut și trecerea de la pictură/grafică către ceva mai specializat - ilustrația. Și în care am făcut trecerea de la angajat la om dispus să își poarte singur poverile fără a mai avea pe cine da vina pentru nefericirea lui. Dar eu una nu îndrăznesc să mă numesc scriitoare. Nu încă, cel puțin…Nici nu am avut acel moment de iluminare în care să îmi zic, gata, de mâine mă apuc să scriu! Și să încep să fac asta în mod constant. În schimb poveștile mele și-au trăit tăcut existența mult timp în interiorul meu. Au crescut odată cu mine. La un moment dat a fost prea mare aglomerație acolo și unele s-au bulucit afară. Dar scrisul rămâne încă pentru mine un proces anevoios, epuizant și imprevizibil. Sunt sigură că va veni și momentul când tot ce am scris pe diverse petice de hârtie, (nu mă refer aici la listele de cumpărături, dar nu se știe niciodată), prin telefoane, prin agende, sau prin buzunarele minții, își va găsi drumul și cuvintele lipsă și se va transforma în povești adevărate. Trebuie doar să am răbdare și să păstrez o foaie albă în viața mea.
Cum te raportezi la o poveste din perspectiva autorului versus cea a ilustratorului?
Nu foarte diferit. Pentru că eu sunt aceeași. Încerc să fiu sinceră și când desenez, și când scriu. Nu îmi iese tot timpul. Dar ambele lucruri le fac cu același scop – acela de a transmite idei și senzații, de a spune cât mai mult cu cât mai puțin, și de a lasă cititorul/privitorul să vadă ce vrea el printre rânduri.
Ce te-a inspirat în scrierea poveștii bunicului și a Sofiei? De ce o carte senzorială?
M-a inspirat traiul la etajul 7 într-un bloc comunist. Numele personajelor sunt nume reale, ale unor persoane din viața mea, dar asemănarea se oprește aici. Și să nu uit de nasul meu extrem de receptiv, care a avut rolul lui în toată povestea asta.
Unii văd cartea „Pe scări în sus” ca pe o poveste despre iubire și depășirea pierderii cuiva drag, alții ca pe o poveste despre puterea cuvântului „împreună”. Pentru unii, cartea reflectă starea actuală a lucrurilor, anume, cum ne trăim viețile mai mult în spatele ușilor închise. Pentru tine, despre ce este vorba în carte?
Ca și atunci când e vorba de ilustrațiile mele, pentru mine lucrurile sunt de fapt mult mai simple decât le vede cel care privește. Aici pur și simplu am vrut să deghizez bine o carte educațională. Am filtrat ce aveam de spus prin propriile experiențe și sensibilități, am integrat una dintre fabulele mele preferate – Iepurele și broasca țestoasă, iar la final a ieșit „Pe scări în sus”. Mă tem că dacă e ceva mai mult, nu a fost pus acolo întru totul conștient.
În lumea ta ideală, pe scări în sus ai găsi...
Deși prefer traiul la parter, pe scări în sus mi-aș dori sa găsesc ce găsește și Sofia – sentimentul de „acasă”. Mă îndurerează când mă gândesc cât de mulți sunt copiii cărora le lipsește așa ceva. Fie că nu au o casă a lor, fie că acasă e un mediu toxic în care nu se simt protejați. Cred că dacă noi, ca indivizi și ca societate, ne-am strădui mai mult să reparăm această rană profundă, multe lucruri s-ar schimba în bine pe viitor. Deci iată, în lumea mea ideală, pe scări în sus s-ar găsi niște brațe iubitoare pentru fiecare copil.